Sistemul competițional din România: Mai degrabă unul realist, decât unul ideal! (I)

Organizarea competițională a fotbalului din România a cunoscut, în special din 1989 încoace, schimbări majore. Dacă o lungă perioadă de timp, mai exact din 1973 până în 1989, se știa că primul eșalon (Divizia A) avea o singură serie cu 18 echipe (din care retrogradau direct ultimele trei clasate), apoi al doilea eșalon (Divizia B) avea 3 serii cu câte 18 echipe fiecare (din care promovau în Divizia A cele trei câștigătoare de serii, și retrogradau în eșalonul al treilea echipele clasate pe locurile 15-18 din cele trei serii), iar, în fine, eșalonul al treilea (Divizia C) era unul „mamut”, cu 12 serii a câte 16 echipe fiecare (promovau în Divizia B cele 12 câștigătoare de serii și retrogradau în Campionatul Județean ultimele două clasate).
Așadar, o foarte lungă perioadă de timp, iubitorii fotbalului aveau atenția focalizată pe întrecerile celor trei eșaloane naționale, care aveau, fiecare în parte, farmecul lor. Bineînțeles că majoritatea atenției era îndreptată spre primul eșalon, acolo unde evoluau echipele „de elită” din fotbalul românesc. Nu mai puțină atenție i se acorda eșalonului al doilea, mai ales că cele trei serii (organizate pe criteriu geografic) aveau în componență echipe care jucaseră ani buni în Divizia A. Iar Diviziei C, atenția care i se acorda era, mai degrabă, una statistică.
După 1990, sistemul competițional din România a început să sufere schimbări majore, mai ales din punctul de vedere al componenței, renunțându-se la eșalonul-mamut (Divizia C), acesta reducându-și numărul de echipe participante. La fel s-a întâmplat și cu Diviziile A și B, care și-au redus numărul de echipe, în căutarea promovării interesului pentru fotbal și atragerii spectatorilor la stadion.

Acum, se știe că Liga I (fosta Divizie A) are o serie cu 14 echipe, iar în plus, pe lângă competiția regulară (26 de etape) i-au mai fost adăugate alte două competiții: „turneul Play-Off” (pentru echipele de pe locurile 1-6), respectiv „turneul Play-Out” (pentru echipele de pe locurile 7-14), echipele din aceste două faze plecând cu punctele înjumătățite. La Liga a II-a (fosta Divizie B), în sfârșit s-a ajuns, așa cum era și normal să fie încă din anul 2000, la o singură serie, cu 20 de echipe. Cât privește Liga a III-a (fosta Divizie C), aceasta, tot pe criterii geografice, este împărțită în 5 serii cu câte 16 echipe fiecare (un total de 80 de echipe).
Desigur, principala preocupare a Ligii Profesioniste de Fotbal (pentru Liga I), respectiv a Federației Române de Fotbal (pentru Ligile a II-a și a III-a) este să aplice un sistem competițional care să împace atât criteriul numeric, cât și să crească valoarea competiției, implicit interesul pentru aceste eșaloane naționale.
Și la cum se prezintă lucrurile în acest moment, când avem foarte puțini spectatori prezenți la meciurile din Liga I, ca să nu mai spunem că la Liga a II-a nici măcar derby-urile locale sau între echipele de tradiție nu mai suscită interesul spectatorilor, se poate spune că o cauză a acestei neplăcute realități este și faptul că sistemul competițional cam lasă de dorit.

Am citit, în mediul online, păreri care promovau mărirea numărului de echipe în Liga I la 18 (sau măcar 16), iar Liga a II-a să revină la organizarea pe mai multe serii (cel puțin două). Cât privește Liga a III-a, este clar că ultimul eșalon național trebuie gândit astfel îmcât să fie cu adevărat baza puternică a piramidei fotbalului românesc, eventual cu mai multe serii decât sunt acuma.

Liga a III-a: o bază șubredă (în prezent!) a piramidei fotbalului românesc…
Voi începe cu acest eșalon, deoarece fiind considerat „baza piramidei” pe care șade întreg fotbalul românesc, acest al treilea eșalon valoric trebuie gândit astfel încât să împace cât mai bine atât dorința fanilor de a avea mai multe echipe de fotbal implicate, cât și necesitatea de a face din aceasă competiție una de interes… național. Mai ales că Liga a III-a este deschisă tuturor echipelor care corespund criteriilor de licențiere, chiar dacă provin din localități mai mici (sate, chiar).
Însă de la a mări numărul de serii și, implicit, numărul de echipe participante, până la respectarea criteriului valoric al competiției, este o cale destul de lungă! Iar schimbarea nu se poate face dintr-o semnătură de pix!

Așa cum arată harta României, Liga a III-a se poate împărți pe patru zone geografice de bază: Nord-Est, Sud-Est, Nord-Vest și Sud-Vest. Fiecare zonă în parte are „în subordine” câte 10 județe (excepție făcând zona Sud-Est, care are 12 județe, deși ca mărime nu depășește suprafața aferentă celorlalte trei zone). Ei bine, de aici trebuie gândit un sistem competițional care să vină în sprijinul echipelor care sunt joacă în acest eșalon, iar Federația Română de Fotbal are obligația să implementeze un sistem competițional bazat pe promovarea calității, chiar și în detrimentul cantității!
Un număr mare de echipe participante la eșalonul al treilea nu este de dorit, chiar dacă, probabil, expresia „fiecare comună sau sat cu echipă de fotbal în eșalonul trei” încă mai bântuie prin mințile unora! Dar fără ca aceste persoane să vadă… realitatea din teren!

Cum spuneam și în titlu, sistemul competițional nu trebuie să fie „cel ideal”, pentru că este o utopie să se creadă că cineva va putea implementa așa ceva, ci, mai degrabă, „cel real”, bazat pe realitățile economice și de organizare materială a cluburilor care se înscriu la startul celui de al treilea eșalon.
Și pentru că pot exista diferite variante, iată propunerea mea cu privire la acest al treilea eșalon: 8 serii cu 10 sau 12 echipe, adică fiecare din cele patru zone geografice să aibă câte două serii.
Așa, s-ar reduce cheltuielile de deplasare pentru participante, pentru că fiecare din cele opt serii acoperă doar 5 județe (câte 6 pentru zona Sud-Est), un număr mai mult decât suficient, dacă ținem cont de costurile fiecărei echipe. Este greu de crezut că o echipă care dorește să participe la eșalonul al treilea nu poate să susțină financiar o competiție care acoperă suprafața a cinci județe! În caz contrar, nu este nici o problemă, echipa care nu poate face asta, se poate retrage în Liga a IV-a, unde nu este nevoie să joace decât în propriul județ.
Varianta 1, cu 8 serii cu 10 echipe adună la start 80 de echipe, deci tot atâtea câte sunt și acuma în Liga a III-a (pe sistemul 5 serii x 16 echipe). Cât privește numărul de etape, aici se poate discuta, pentru că există două variante, astfel:
– 4 tururi (a câte 9 etape fiecare), adică 36 de etape sau
– 3 tururi (a câte 9 etape fiecare), adică 27 de etape.
Personal, prefer varianta cu 3 tururi, adică 27 de etape, suficient pentru o echipă din eșalonul al treilea.
Varianta 2, cu 8 serii a câte 12 echipe, adună un număr de 96 de echipe, la care numărul de etape să fie de 33, adică 3 tururi (11 etape pentru fiecare tur). Din punctul de vedere al numărului de etape, 33 nu mi se par prea multe pentru o echipă de Liga a III-a.
Dar, așa cum am spus, nu este vorba despre sistemul competițional „ideal”, ci de unul „realist”, bazat pe dorința de a face din eșalonul al treilea cu adevărat baza piramidei fotbalului românesc.
Iar dacă Federația Română de Fotbal se va decide să lase din mână organizarea Ligii a II-a (pe care să o treacă în responsabilitatea Ligii Profesioniste, așa cum ar fi și normal și logic), atunci doar cu eșalonul al treilea, Cupa României și Campionatele Județene (organizate de Asociațiile Județene de Fotbal) ar putea avea timp să stea și să cugete la găsirea unei soluții pentru însănătoșirea fotbalului românesc și certitudinea că acesta are o bază solidă, pe care se poate construi.
Atât, pentru acum, dar urmează să vorbesc și despre sistemul competițional „realist” pentru Liga a II-a și Liga I, care sunt baza de selecție pentru reprezentativele naționale de Seniori, Tineret și Juniori.

1 thought on “Sistemul competițional din România: Mai degrabă unul realist, decât unul ideal! (I)

  1. Romeo

    la 3 ani după adoptarea sistemului 18 + 3×18 + 12×16 s-au făcut propuneri de modificare, dar până la urmă a fost cel mai stabil sistem (1973-92). Marea problemă a fotbalului divizioar este ruperea lui de spectatori, fie printr-o presă critică, fie din neatragerea tineretului catre aceste spectacole, fie din invidia față de jucători, fie din dezinteresul patronilor de a băga bani intr-i sport de unde toți s-au ales cu ani închisoare. Scăderea populației prin emigrare, media de comoditate a noilor generați (se vede cât de puțin joacă in alte campionate cei care pleacă) televizarea nîucitoare duce la saturatia microbiștilor. Liga a III-a eu zic că este OK, cu 5 serii ori 16, pentru ratiuni de proportionalitate la promovare as zice 4 serii. Liga a II-a este imensă cu 20 echipe (anul acesta reușesc să termine toate), dar dezinteresul municipiilor anulează interesul spectatorilor. Liga I are si ea echipe cu o medie de sub 1000 de spectatori, este posibil sa scăpăm de ele dar din liga a 2-a in acest moment ar veni alte echipe fără spectatori. Oricum dezinteresul cultivat in 30 de ani (marele abandon s-a produs prin 1991) este caracteristc fotbalului nostru, orice am face. Media mică de goluri pe meci este altă trăsătură, lipsa oamenilor de gol, falsitatea dirijata a altora, pentru exportul lor

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *